Proza lui Novalis, caracterizată prin profunzime filosofică și imaginație poetică, reprezintă o piatră de temelie a romantismului german, captivând cititorii prin explorarea transcendentală a visului, naturii și misterului existenței umane.
Fragmentele de roman “Heinrich von Ofterdingen” și “Die Lehrlinge zu Sais” dezvăluie viziunea lui Novalis asupra armoniei universale obținute prin poezie. El considera că lumea este o manifestare a divinului, unde fiecare element, inclusiv ființele umane, reprezintă fragmente finite ale infinitului. Astfel, deși aparent diferiți, toate ființele împărtășesc aceeași esență originară. Novalis era de părere că libertatea personală și creativitatea sunt profund legate de înțelegerea lumii și a celorlalți, o realizare posibilă doar printr-o comuniune strânsă cu pământul și celelalte componente ale universului. Această viziune holistică asupra existenței subliniază legătura indivizibilă dintre om și natură, propunând o perspectivă unificatoare asupra cosmosului.
Proza lui Novalis exprimă setea umană de origini și de infinit prin simbolul florii albastre. Tema romanului său fragmentar este poetul și idealul creației sale, unde idealurile poetului – stelele, primăvara, dragostea, fericirea și bucuria descoperirii universului – sunt prezentate ca fiind ca o pasăre rătăcită printre noi. Poetul descoperă mai multe lucruri decât un savant care explorează cu euristică toate lucrurile, lipsit de subiectivitate personală și de pasiune arzătoare. Pentru Novalis, realitatea este percepută nu prin rațiune, ci prin sentiment, cu căutarea misterioasă a căii spre interior, care există în noi sau nicăieri. Heinrich își caută locul în univers, luptând cu marea dilema a lipsei de unitate între spirit și materie. Lucrurile cu adevărat importante se petrec în tainele sufletului, în contrast cu o lume care atrage orbitor, fără a contura idealuri clare.
Romanul transmite ideea centrală că atât poezia cât și viața noastră ar trebui să devină visuri, iar un adevărat povestitor este și un vizionar al viitorului. Novalis subliniază: “Poezia este realitatea cu adevărat absolută. Acesta este nucleul filozofiei mele. Cu cât ceva este mai poetic, cu atât este mai adevărat.” Scriitorul credea că lumea superioară este mult mai aproape de noi decât credem de obicei. Noi trăim deja în ea și o percepem, strâns legați în țesătura naturii pământești. Poetul dezvăluie tainele și miracolele acestei lumi. “Tot ceea ce este vizibil este legat de invizibil.” “Magia este arta de a folosi lumea simțurilor după voia noastră,” credea Novalis. “Geniul este acea capacitate de a vorbi despre obiecte imaginare ca și cum ar fi obiecte reale și de a le trata astfel.” Ființei umane duale îi corespunde un spațiu dual…cel exterior și cel interior. Astfel, el trăiește și gândește pe două planuri simultan: planul realității actuale, simplă, a conștiinței noastre incomplete, și planul aceleași realități, transfigurate prin magie, voință și dragoste. În acest sens, Heine remarca că Novalis este înconjurat de un aer albastru, el vede minuni peste tot, ascultă cum vorbesc plantele, cunoaște taina fiecărui trandafir, dar odată cu venirea toamnei, când natura moare, moare și Novalis.